Revizitez muzeul Luvru – 18 iulie, partea a III-a

Am traversat podul, apoi am trecut de prima clădire situată lângă Sena și am ajuns în imensa curte interioară, Cour Napoléon, unde se află piramida de sticlă cu intrarea în Luvru. Sunt mulți oameni care așteaptă să intre în muzeu. Pe un afiș scrie că accesul se face doar cu programare prealabilă. În ciuda faptului că este o coadă mare, intrarea se face repede. Înainte de a mă așeza la rând, întreb de o femeie care oferă informații pentru turiști dacă cei de la presă pot intra fără programare. Îmi spune direct să merg pe la intrarea din aripa Richelieu. Mă îndrept către zona unde se află această intrare de care am aflat acum pentru prima dată. Spre surprinderea mea, la această intrare este liber și intru imediat.

Mă bucur că am timp să revizitez Luvrul. Intenționez să revăd Venus din Milo și Mona Lisa, apoi vreau să fac o vizită la exponatele din perioada mesopotamiană, la cele din perioada Egiptului și Grecia antică. Muzeul este imens și nu am cum să parcurg totul într-o singură zi. Așa că mă focalizez pe câteva opere.
Intru și îmi iau de la biroul de informații amenajat în sala imensă de sub piramida de sticlă un pliant cu harta muzeului. Caut să văd unde sunt marile opere pe care vreau să le vizitez.
Muzeul se întinde pe 4 nivele în cele 3 aripi ale palatului. Cele 3 aripi cuprind fiecare câte o latură a palatului. Astfel aripa Denon se află lângă Sena, aripa Richelieu se află în partea diametral opusă iar Sully se află în a treia latură a palatului care le unește pe celelalte două.

Merg întâi să o văd pe Venus din Milo. Am ajuns după ce am trecut prin multe săli ce conțin diferite sculpturi foarte frumoase. Venus din Milo se află în sectorul cu sculpturi din antichitatea greacă, etruscă și romană. Este una dintre cele mai faimoase opere de sculptură greacă antică din lume.
Privind către noi vizitatorii, Venus din Milo parcă ne spune că sensul există în toate. Chiar și într-o bucată de piatră. Doar că pentru a-l descoperi este necesar un efort.
Armonia și frumusețea sculpturilor de aici arată gradul de sublim spre care au năzuit civilizațiile antice.
Mă gândesc la cât de mult au muncit artiștii care au creat operele care se găsesc în acest muzeu imens. Sunt impresionat pentru că multe dintre ele au fost făcute în perioade din trecutul umanității în care istoria ne spune că oamenii nu aveau un nivel dezvoltat de civilizație. Și totuși, chiar și atunci aspirația către frumos, sublim și perfecțiune i-a unit pe unii oameni conferindu-le un sens și un scop elevat care a mișcat gradat întreaga umanitate către noile trepte de civilizație.

Oamenii vin și pleacă. Fiecare cu stările și gândurile lui. Fiecare un adevărat univers în mișcare. Dar opera, punct central de atracție, rămâne neclintită, ca un reper stabil pe o cale a eternității… În ciuda faptului că și piatra se degradează în timp și culorile se șterg, totuși comparat cu această mișcare a valurilor de oameni care vin și pleacă, opera devine un simbol al unității, o constantă care unește conștiințele. Diferențele date de religii, țări, tradiții și statut social se dizolvă într-o unitate benefică realizată prin alegere liberă, a cărei cheie se găsește în operă.
Acum merg să o revăd pe Gioconda. Trec prin câteva săli cu picturi foarte mari.. Artistul lucra de la câteva luni la câțiva ani la o pictură din aceasta. Uite, aici e tabloul făcut de Delacroix inspirat de Revoluția franceză, Libertatea ghidând poporul.

Prezența aici nu se compară cu a vedea niște poze, sau cu a citi o descriere, oricât de bine făcute ar fi acestea. Pozele au doar o mică legătură cu experiența directă.
Avea dreptate Celibidache când spunea că muzica se ascultă direct în sala de concert. Nu din înregistrări. La fel cred că este cu toată arta. O trăiești direct în momentul prezent, în locul unde se află, nu prin înregistrări, video-uri ori poze.
Ajung acum și la pictura din Renașterea italiană. Fac poză la un tablou în care este reprezentat Iisus după înviere și Toma care îi verifică rana din zona coastelor. Pictura este făcută de Salviati și se numește Necredința Sfântului Toma.

O altă pictură reprezintă într-un mod complex răstignirea lui Iisus. Se numește Misterele patimilor lui Cristos și e făcută de Antonio Campi în 1569. Sunt prezentate mai multe scene din perioada patimilor, iar în dreapta sus apare ceva foarte interesant. Prima impresie pe care o am când privesc de la distanță este că, acest ceva, seamănă cu un OZN din unele imagini scince-fiction. Dar, privind mai atent de aproape, îmi dau seama că este o reprezentare a scenei Înălțării Lui Iisus în care cerul este pictat într-o formă circulară auriu-arămie.

Am ajuns la Gioconda. E foarte multă lume aici. Cred că sunt peste o sută de oameni în fața acestei celebre picturi care, la prima vedere, nu pare să impresioneze cu ceva deosebit. Dar puterea de atracție pe care o are îi conferă o aură de mister care a transformat-o într-o adevărată „icoană” a Artei Renașterii. Gioconda este cea mai renumită operă din istoria picturii fiind totodată estimată cea mai scumpă pictură din lume, la peste opt sute de milioane de dolari.

Mai este aici o pictură care mi s-a părut interesantă și în trecut, de fiecare dată când am venit să vizitez muzeul. Se află față în față cu Gioconda, dar, în contrast cu aceasta este imensă. Este cât un perete de 6 pe 10 metri. În această pictură personajele și elementele care o compun sunt reprezentate în mărime naturală. Este Nunta din Cana realizată de Veronese între 1562 și 1563 la Veneția, fiind cea mai mare pictură din Luvru.

Plec din această sală urmărind să nu cedez tentației de a mă abate de la traseul pe care mi l-am stabilit. E necesar să fac o selecție ca să pot parcurge ceea ce mi-am propus în timpul limitat pe care îl am la dispoziție.
Mai văd câteva picturi foarte mari. Spre exemplu Le Sacre de Napoléon I, a lui David, cred că are o dimensiune doar un pic mai mică decât Nunta din Cana. Se află într-o sală care seamănă cu un hol imens în care sunt picturi peste tot.

Am ajuns acum aproape de zona unor scări care fac trecerea către alt nivel. Iar lângă acestea văd un pasaj care vine dinspre sala unde se află Gioconda. Aici îmi atrag atenția câteva picturi de mici dimensiuni, în culori vii, care seamănă cu reprezentările icoanelor ortodoxe. Nu sunt ortodoxe dar seamănă. Sunt foarte frumoase. Pe unele văd că este reprezentat Iisus, pe altele este Fecioara Maria sau Sfântul Francisc din Assisi… Fac parte din sectorul picturii italiene.

Ies din această mică paranteză. Vreau să ajung la partea cu istoria antică a Egiptului.
În drum, la capătul unor scări mari, într-o zonă cu o vizibilitate bună, descopăr Victoria din Samotracia . Nu am urmărit să ajung aici ca să văd și această operă celebră. M-a adus drumul. Zeița greacă a Victoriei este reprezentată sub forma unui personaj feminin înaripat, fără brațe și fără cap, aflat într-o poziție puternică pe un vârf de corabie sculptată în piatră.

Este uimitor momentul. Pentru că este viu. Faptul că sunt aici, admir sculptura și o văd cu ochii mei face totul plin de viață. Nici o poză nu poate să reproducă asta. Momentul este unic și nu poate fi surprins într-o imagine. O imagine poate să fie doar o hartă care evocă o parte din ceea ce a trăit, ceea ce a văzut autorul pozei. Opera este punctul de convergență, este reperul, este pretextul. Oare poate fi transmis mesajul unei opere de artă în vreun fel? Cred că în afară de modul direct, se mai poate doar printr-o altă operă, care să fie capabilă să capteze conștiința și să o orienteze cu măiestrie către mesajul primeia. Dar și aceasta ar fi de fapt altceva… De aceea, arta autentică este unică, ca și momentul. Este aici și acum. Și în aceasta constă obiectivitatea ei în ciuda caracterului profund subiectiv pe care îl implică nașterea sa sau interpretările care pot fi făcute.

Merg mai departe. O mulțime de opere sunt în săli, pe holurile imense sau în zona scărilor largi care fac trecerea între etaje și între diferitele sectoare ale muzeului.
Am ajuns în sectorul cu antichitatea egipteană, dar văd un anunț care spune că în această perioadă zona este închisă pentru vizitatori. Doar un Sfinx aflat înainte de intrare străjuiește misterele neaccesibile publicului.

Aleg să merg pe holul care duce în cealaltă direcție și mă găsesc deodată în zona cu Mesopotamia, un alt loc unde mi-am propus să ajung. Aici găsesc multe artefacte importante pentru partea de istoric la cartea Despre unitate la care lucrez, motiv pentru care fac multe fotografii și înregistrez pe reportofon informații despre ce văd.

Am mers mult și acum simt că trebuie să fac o pauză. Găsesc un loc și mă așez pe o bancă din sala de trecere între cele 3 aripi ale muzeului. Am timp să privesc cu atenție sutele de oameni, de diferite naționalități și de diferite vârste care trec prin spațiul acesta imens. Unii mănâncă ceva la mesele de la etaj, alții se odihnesc ca și mine pe bănci sau pe scaunele aflate pe margine, alții se îndreaptă către ieșire, unii intră, alții urcă pe scările în formă de spirală, iar alții cer informații la biroul de relații cu publicul. Alții pur și simplu vorbesc în mici grupuri răzlețe.

După vreo 10-15 minute mă hotărăsc să plec. Pasajul către ieșire este suficient de larg și de lung ca și traseul printr-un mall generos. Trec pe lângă multe magazine, ajung la piramida întoarsă apoi urc o scară rulantă. Ies din muzeu și închei astfel vizita la Luvru.

Au trecut cam trei ore dar tot mai am timp liber până diseară. Mă gândesc să merg și la Orsay pentru că este aproape. Trec încet prin Jardin du Carrousel și mă îndrept către Sena. Va trebui să trec iar apa pentru că muzeul se află pe celălalt mal. Dar nu mă grăbesc. Farmecul parcului mă îndeamnă la contemplație…

(18 iulie 2025)