Când „inteligența” devine orgoliu
În societatea românească s-a creat o ruptură tot mai vizibilă între cei care se consideră „intelectuali”, raționali și educați și cei care, neavând aceleași studii sau același limbaj, ajung să fie priviți ca oameni mai puțin capabili să înțeleagă realitatea.
Conflictul este real. Dar poate că problema de la care a apărut este una falsă.
Cercetările lui Dan Kahan, profesor și cercetător în domeniul judecății și al comunicării științifice, ne oferă un motiv important pentru modestie. El a studiat modul în care oamenii interpretează informațiile controversate și a arătat că raționamentul nu este întotdeauna folosit pentru a căuta adevărul cu mintea deschisă. Uneori îl folosim pentru a apăra ceea ce credem deja, ceea ce ne confirmă identitatea sau ceea ce se potrivește cu grupul din care facem parte.
Iar aici apare o problemă incomodă pentru omul care se consideră foarte rațional: inteligența și educația nu îl fac imun la propriile păreri subiective. Dimpotrivă, un om cu o mare capacitate de argumentare poate găsi explicații foarte sofisticate pentru a-și apăra o concluzie greșită.
Asta nu înseamnă că studiile, știința sau rațiunea nu contează. Contează enorm. Doar că asta nu ne dă dreptul să transformăm educația într-un certificat de superioritate și nici lipsa ei într-o dovadă de inferioritate.
Un om fără studii poate observa ceva real fără să știe să explice acel lucru în limbaj academic. Iar faptul că nu poate argumenta doct nu înseamnă că observația lui nu are valoare.
Soluția nu este nici să spunem că „omul simplu are întotdeauna dreptate”. Trebuie doar să renunțăm la ideea că valoarea unui om poate fi măsurată prin diplome sau prin capacitatea de a argumenta.
Intelectualul are nevoie de modestia de a asculta. Omul fără studii are nevoie de acces la cunoaștere și de respectul de a putea fi ascultat.
Poate că de aici poate începe și repararea unei rupturi care ne dezbină: nu renunțând la rațiune, ci renunțând la orgoliul de a crede că rațiunea noastră ne face superiori celorlalți.
Unitatea nu înseamnă să gândim la fel. Înseamnă să ne putem asculta fără să ne considerăm superiori.
Poate că primul pas spre o societate mai unită este tocmai acesta: să păstrăm respectul pentru cunoaștere, dar să renunțăm la orgoliul de a crede că, pentru că știm mai multe, înțelegem întotdeauna mai bine.
