Cine ne apără de dezinformarea „oficială”?
Dezinformarea de pe internet este o problemă reală. Oamenii pot fi manipulați, pot pierde bani sau pot ajunge să creadă lucruri care nu au fost verificate.
Dar dacă vrem să combatem acest fenomen, trebuie să fim atenți și la soluția aleasă.
Dacă există deja legi care sancționează anumite forme de abuz, ele ar trebui aplicate. Și ar trebui aplicate tuturor. Fără standarde diferite pentru oamenii obișnuiți, influenceri, politicieni sau marile instituții de presă. Nu trebuie să facem reguli și legi noi discutabile a căror folosire lasă loc de interpretări.
Pentru că aici apare o întrebare incomodă: ce facem atunci când informația falsă vine chiar din surse considerate oficiale și credibile?
Nu trebuie să ne întoarcem până la Revoluția din 1989 pentru a găsi astfel de exemple.
Numai în 2025, pentru perioada mai–august, CNA spune că a sancționat șapte posturi TV și a emis 103 decizii privind conținut ilegal online.
Există însă problema foarte serioasă a dependenței financiare a presei de politică.
Problema încrederii în mass-media nu este doar o impresie a oamenilor și nu se reduce la câteva televiziuni care au fost prinse cu informații false. Există riscuri structurale măsurate de organisme europene.
Un document al Comisiei Europene arată că presa românească depinde în mare măsură de publicitatea de stat și de finanțarea politică. În unele cazuri, declarații ale politicienilor au fost prezentate sub forma unor materiale jurnalistice, deși în spatele lor se aflau bani proveniți din publicitate politică.
Problema există și în alte state europene. Un studiu folosit de Parlamentului European bazat pe Media Pluralism Monitor 2025 indică riscuri ridicate privind independența serviciului public de media în România, alături de Slovacia, Ungaria, Grecia, Italia, Polonia și alte state.
Și ediția 2026 a MPM, publicată de European University Institute, constată că independența editorială rămâne fragilă în anumite state europene și că serviciile publice de media sunt încă expuse, în mai multe țări, intervenției politice.
Nici democrația americană nu este imună. Poate cel mai cunoscut caz este cel de dinaintea războiului din Irak. Informațiile despre presupusele arme de distrugere în masă au fost prezentate de autoritățile americane drept argumente importante și au fost reflectate pe scară largă de presa internațională. Ulterior, aceste evaluări s-au dovedit profund eronate.
Așadar, ce facem când informația problematică nu vine de la un anonim de pe Facebook, ci de la un post de televiziune cunoscut? Dar când o instituție media are interese financiare legate de cei despre care trebuie să relateze?
Dacă presa poate fi influențată politic sau economic, cum mai stabilim ce este adevărat?
Și aici ajungem exact la ideea de educație media. Nu putem construi o societate liberă în care cetățeanul trebuie să creadă orbește nici influencerul, nici televiziunea, nici guvernul, nici CNA-ul. Trebuie să-l învățăm să verifice și să pună întrebări tuturor.
Toate acestea nu înseamnă că toată presa este „rea” sau că toate instituțiile oficiale mint. Înseamnă doar că autoritatea unei surse nu poate înlocui verificarea informației.
De aceea, poate că una dintre cele mai bune arme împotriva dezinformării este educația. Oamenii trebuie să învețe să compare surse, să verifice afirmațiile și să distingă între fapt, opinie și interpretare.
Iar dacă legea trebuie aplicată împotriva dezinformării, ea trebuie aplicată și televiziunilor cu audiența cea mai mare. Poate chiar cu atât mai mult, pentru că impactul unei informații false crește odată cu numărul oamenilor care o primesc.
În fond, întrebarea nu este doar: „Cum îi oprim pe cei care răspândesc informații false pe internet?” Pentru asta trebuie aplicată legea.
Poate cel mai important este: Cine stabilește, și după ce criterii, dacă o informație este dezinformare sau nu?
Și mai trebuie să întrebăm: Cine ne apără de dezinformare atunci când dezinformarea vine chiar de la cei care stabilesc criteriile sau reprezintă „sursa oficială”?
Surse:
