Cine controlează mașina de manipulare?
Imaginează-ți că intri într-o cameră cu zece oameni. Nouă îți spun aceeași poveste. Al zecelea spune că ceilalți nouă mint. Înainte să apuci să decizi pe cine să crezi, afli încă ceva: toți zece sunt plătiți de cineva pentru anumite interese. Ce faci acum?
Întrebarea nu mai este doar „cine spune adevărul?”, ci „cine controlează mediul în care ajunge adevărul la tine?”
Aceasta este una dintre marile probleme ale epocii digitale. Nu mai vorbim doar despre fake news sau propagandă, ci despre o infrastructură formată, pe lângă mass-media, din rețele sociale, publicitate targetată, baze de date, profilare psihologică și, tot mai mult, inteligență artificială.
Nu trebuie să minți pentru a manipula
Una dintre cele mai sofisticate forme de manipulare este paltering: folosirea unor afirmații adevărate, dar selectate și prezentate astfel încât publicul să ajungă la o concluzie falsă sau înșelătoare.
Mecanismul este simplu. Nu inventezi neapărat un fapt. Alegi un fapt real, omiți contextul relevant, îl repeți și îl asociezi cu anumite emoții.
De aceea, educația în folosirea rețelelor media nu poate însemna doar să învățăm să identificăm o informație falsă. Trebuie să învățăm să întrebăm: Ce informații lipsesc? Cine a ales acest fragment? Ce concluzie sunt încurajat să trag?
Problema devine și mai complicată atunci când mesajele nu sunt distribuite tuturor în același fel.
Algoritmul decide ce vedem
Două persoane pot intra pe aceeași rețea socială și pot primi fluxuri complet diferite de informații. Algoritmii platformelor analizează comportamentul utilizatorilor și stabilesc ce conținut are cele mai mari șanse să le capteze atenția.
Nu vedem pur și simplu internetul. Vedem o versiune a internetului filtrată pentru noi.
Comisia Europeană consideră deja că sistemele de recomandare ale marilor platforme pot avea efecte importante asupra societății și proceselor democratice. Unele reguli europene introduse prin Digital Services Act se spune că încearcă tocmai să crească transparența și să reducă riscurile asociate acestor sisteme.
Apare astfel o întrebare aparent banală, dar fundamentală: De ce mi se arată exact această informație?
Datele sunt noua materie primă
Pentru ca un sistem să personalizeze informația, are nevoie de date.
Platformele pot colecta informații despre ceea ce urmărim, căutăm, accesăm sau ignorăm. Din aceste comportamente pot fi deduse preferințe, interese și caracteristici ale utilizatorului.
În paralel, există o industrie a brokerilor de date care colectează și combină informații provenite din surse diferite. Astfel, problema nu mai este doar ceea ce spunem despre noi.
Devine important și ce poate fi dedus despre noi fără să fi spus vreodată explicit acel lucru.
Scandalul Cambridge Analytica a arătat că datele utilizatorilor unei rețele sociale pot ajunge să fie folosite în contexte politice și să devină parte a unor mecanisme de targetare și influență.
Cazul nu demonstrează că orice alegător poate fi „controlat” printr-un algoritm. Demonstrează însă că datele comportamentale pot avea valoare politică.
Când psihologia întâlnește algoritmul
Aici intră în scenă profilarea psihologică.
Modele precum OCEAN sau Moral Foundations Theory încearcă să descrie diferențele dintre oameni: personalitate, valori, sensibilități morale, reacții la anumite tipuri de mesaje.
În sine, acestea sunt instrumente legitime de cercetare psihologică. Problema apare atunci când astfel de modele sunt combinate cu cantități uriașe de date și cu posibilitatea de a transmite fiecărui grup un mesaj diferit.
Unei persoane îi poți vorbi despre securitate. Alteia despre libertate. Alteia despre pierdere, frică sau nedreptate. Mesajul nu mai trebuie să fie universal. Poate fi personalizat. Iar inteligența artificială poate accelera enorm acest proces.
Un om poate produce și distribui un număr limitat de mesaje. Sistemele automatizate pot genera, adapta și testa volume incomparabil mai mari de conținut, către audiențe diferite.
Problema românească începe chiar înaintea algoritmilor
În România există și o problemă mai veche: transparența surselor de informare. Raportul Comisiei Europene privind statul de drept din 2026 arată că transparența proprietății media rămâne limitată și semnalează riscuri importante privind independența și finanțarea presei.
Raportul notează, de asemenea, că partidele politice au cheltuit în 2025 peste 22,2 milioane de euro din subvenții publice pentru media și publicitate.
Prin urmare, înainte să ne întrebăm cine controlează algoritmii, trebuie să punem o întrebare mai simplă: Cine controlează și finanțează informația pe care o considerăm independentă?
Dacă nu știm cine deține o instituție media, cine finanțează un mesaj sau cine beneficiază de distribuirea lui, capacitatea noastră de a evalua informația este deja redusă.
Cine are butoanele?
Și aici ajungem la întrebarea care depășește problema fake news.Cine folosește acest aparat sofisticat de manipulare și propagandă format din mass-media, internet, rețele sociale și inteligență artificială?
Răspunsul nu este simplu. Marile platforme controlează infrastructura tehnică și algoritmii de recomandare. Brokerii de date controlează anumite fluxuri de informații. Companiile de publicitate pot utiliza date pentru targetare. Actorii politici pot cumpăra servicii și publicitate. Statele și serviciile de informații au, la rândul lor, propriile capacități de colectare și analiză a informațiilor, în condițiile prevăzute de lege. Și nu există dovezi publice, oficiale, care să arate că o singură instituție sau organizație controlează întregul mecanism global. Nu pare să avem o singură „cameră de comandă” deși acest lucru nu este exclus. Avem un ecosistem în care puterea este împărțită între companii, intermediari, platforme, organizații politice și instituții ale statului.
Dar cine poate conecta toate aceste informații? Cine poate vedea imaginea pe care noi nu o vedem?Cine poate avea acces la datele care permit ca următorul mesaj să fie adaptat exact profilului nostru? Și, în ultimă instanță: Cine are cheile acestui „aparat”?
Nu avem încă un răspuns complet la aceste întrebări. Știm doar că infrastructura necesară pentru a realiza aceasta există.
De aceea, educația în folosirea rețelelor media nu mai înseamnă doar să învățăm să recunoaștem o minciună. Înseamnă să învățăm să privim și în spatele ecranului.
Pe lângă faptul că întrebăm „Este adevărat?”, să analizăm și: „Cine a produs această informație, cine a finanțat-o, cine a distribuit-o și cine a decis că eu trebuie să o văd?”
Pentru că într-o lume în care fiecare dintre noi poate primi o realitate informațională diferită, întrebarea fundamentală nu mai este doar „ce mi se spune?”, ci: „cine are puterea să decidă ce pot să văd?”
Surse:
- FTC – raport privind supravegherea și colectarea datelor de către marile platforme – problema datelor personale și a modelului economic al platformelor.
- ICO – investigația Cambridge Analytica – exemplul concret al folosirii datelor personale în scopuri politice.
- Studiul academic despre „paltering” – conceptul de manipulare prin afirmații adevărate, dar folosite pentru a produce o impresie înșelătoare.
